Undeva

Fiecare dintre noi avem un loc in care ne face placere sa mergem cat de des putem, un loc al amintirilor noastre, un loc in care frumusetea nu ia sfarsit.
Locul meu nu este un oras cultural, o cetate, o metropola, desi aceste sunt si ele frumoase, mai ales cand le vizitam pentru prima data. Ma refer la acel loc unde viata este simpla, totul este linistit si placut.
In unele week-end-uri imi place sa merg la tara la casa bunicilor. Imi place viata de sat, cu privelistile frumoase, cu animalele lenese care pasc campurile verzi (numai iarna nu), turmele de oi ale ciobanilor, catelusul vesel al bunicilor, oamenii car duc o viata simpla, dar totusi grea, copii care se joaca de dimineata pana seara. Nu pot spune ca am fost facut sa locuiesc la sat sau sa muncesc la camp....dar imi place ideea aceasta in care se pastreaza traditiile, oamenii se cunosc cu totii chiar daca sunt barfitori.
Imi amintesc cand eram mic, seara dupa ce satenii isi terminau treburile gospodaresti, se adunau cativa la poarta bunicii si discutau pana seara tarziu. Nu-mi aduc aminte despre ce anume, dar era placut, atmosfera care se crea era magica ca si cum inteleptii satului se adunau la sfat. Imi placea sa merg vara la pescuit, la scaldat, o insoteam pe bunica la treburile campului tinandu-i companie, toate nebuniile facute cu verisorii mei, iarna cand ne aruncam cu saniile din varful dealului si multe alte amintiri inocente. Desi cu tristete de fiecare data cand trec pe acolo observ ca oamenii nu mai sunt aceeasi, au mai imbatranit un pic, cateva fire gri sau albe si-au mai facut loc in parul lor. Acest loc incepe incet incet sa dispara, casele vechi taranesti parca nu mai sunt, isi fac aparitiile noile vile inaltate de catre copii satenilor, oamenii de alta data nu vor mai fi, tarditiile lor se vor pierde precum in ceata si parca imi pare rau. Acele amintiri tind sa ramana in mintea mea.